Arhive blog

Atemporalul (ori karma, akasha, regresiile cu vieți anterioare, cu tot!)


 1be9b940ff757b237a9c43370b4c7ca2

   Timpul este o simulare…

  Te poți convinge de asta, atunci când stai în brațele celor dragi, când faci lucruri care te entuziasmează! Când ai țeluri care te umplu de sens. Ori când pierzi pe cineva. Atunci, înțelegi câ timpul practic e un vid!
Amorțește. Ori niciodată nu a existat…

Este atât de tern, să gândești că viața este compusă din multiramificații, fără habar. Că moartea e un neant, un hău, dar mai ales un iad. Așa cum ne-a fost semanticos și hilarios implantat, încă de când ne știm!

   Ca să fac clare câteva lucruri…
Eu am crescut într-o familie în care tradiția, dar mai ales religia, a fost cea care mi s-a transmis ca și genetică!
Nu pot spune că mi s-au impus lucruri, strict anume. Știu că întotdeauna m-au durut însă, elemente! Ca și oameni, stări, nelegiuri. Dar mai ales, un adevăr pe care îl aveam criptat undeva în spatele conștiinței. Un adevăr pe care îl aduceam de undeva. Dintr-un spațiu, care cu siguranță nu putea fi numit hău. Niște mesaje, niște certitudini… De acea mă simțeam acasă, în sinagogi. Îmi era familiară energia cântărilor, puterea unisonului prin rugă!
(Mai târziu aflasem că era vorba despre reîncarnări. Amintiri pe care le am adânci conectate în esență. Esența mea!)

  Pe parcurs, descoperisem cu uimire, ciudățenii la mine. Așa cum se obișnuiește să se creadă, atunci când sari din tipare.
Eu aveam, am, o memorie fantastică, legată de stări, emoții, senzații!
În mintea mea, fiecare clipă, mai ales marcantă… în viața mea, are un miros specific! Unul pe care îl recunosc și pot să îl identific, dintre bilioanele, cu viteza luminii!
Știu cum miroseau lucrurile, când eram bebeluș! Cuvertura, jucăriile. Plasticul de la căldărușele, cu care căram apă pentru păpuși… (O delectare! Și acum când scriu, mi le reamintesc, le trec prin nări și extaziez… E o fericire să le răsfoiesc, ca pe niște file croite-n carne… Ce magie!)
Îmi aduc aminte cum mirosea prosopul brodat de mama. Și pe care l-am uitat undeva în câmp, când am fost cu clasa la cules roșii. Și pe care l-am deplâns, ca pe o pierdere iconografică… În noaptea aia, am resimțit o durere teribilă în mine…
Ori eu, dintotdeauna când am avut în față nelegiuirile și nedreptatea. Incoerența și iresponsabilitatea, mă taiau ca o secure. Vinovăția asta de a nu scoate ce e mai sfânt și demn din mine, m-a făcut să dezbrac piei, mii!

   Îmi pot reaminti, fiecare secvență în parte. Oricare, dintre ele, fără număr. Mă reîntorc în ele ca într-o cartotecă. Și le savurez…
În sufletul meu stau agățate alte mii de suflete, pe care le-am cusut cu sânge și vene, acolo. Și pe care le port!

  Dintr-un moment anume, mi-am dat seama, că duc o vibrație mult prea intensă. Care îmi separă conștiința de corp. Care mă duce direct în miezul rarefiat al punctului zero, iar de acolo începe viața adevărată!
De-acolo mi-am explicat, anumite stări insportabil de intense în prezența unor, anumiți și speciali oameni, în viața mea!
Am găsit răspunsuri la scenariile, care mi se reîntorceau într-un mod  bizar, sub tot felul de ,,deja-vu,,-uri, transcesii, premoniții, palpitații caracteristice comelor…
Am realizat esența ,,poveștilor,, pe care le purtam ca pe o mantie, cu mine, de-o veșnicie!      Și care mă făceau să mă doară, momente!
Au prins sens atașamentele, până atunci inexplicabile.

Mai mult, am intrat adânc până în cel mai inferior substrat al memoriei, făpturii mele și am savurat tăcerea atotștiutoare!
Mi-am explicat bizara intensitate, cu care simt. Dar mai ales durerea, vibrația și pasiunea care mă leagă, de cauze și ființe anume…Atunci, am înțeles, timpul este o simulare! El nu există…
L-am inventat ca să uităm, că ne mai știm. Și s-o luăm de la început!
Ori, conexiunea pe unii și acum îi sperie…

 

 Astrlg  Carolina Mancos